Mergi cu TEC-ul cât e gratis January 24, 2013

Mi-am luat bagajul și i-am dat banii. Mi-a răspuns zâmbind că e gratuit astăzi să circul cu bus-ul și cu tram-ul. Am salvat 3 euro.

Apoi, am citit in Metro că este o inițiativă pe care au luat-o reprezentanții grupului TEC pentru a-i convinge pe belgieni să renunțe la mașină, măcar astăzi. Totul, deoarece Celula Interregională de Mediu a observat “o poluare a aerului cu particule fine” aproape de limită. În consecință, trebuie să reducă emisiile de noxe produse de automobile. Și pentru că oamenii trebuie sa ajungă la serviciu, le propun sa meargă, gratis, cu TEC-ul.

Mă întreb, oare în România când o să fie gratis la RATB și la metrou pentru că aerul este toxic?

Poate, cândva. Dar nu cred că am să mai prind ziua aceea.

Liège, 00:00 January 21, 2013

În cele peste patru luni cât am colindat orașul ăsta vechi și cernit nu am găsit niciodată sentimentul de aseară. Fără să vreau, și cu bună voință, s-a înverșunat în mine și îmi roade din fiecare colț de creier.

Dacă, până la urmă, nu am văzut tot ce era de văzut și nu am făcut nimic din ceea ce trebuia să fi făcut? Iată, pozele pe care le-am prins cu sufletul îndoit de vina neștiinței și a fricii. O frică din aceea ce nu te lasă să fugi, care te face ghemotoc și te umple de sânge și de bale.

Nu este decât o stradă necunoascută, cu o casă ștearsă din amintirea socială. Un hârb frumoas în urâțenia-i dărăpănată.

Nu este decât un fum care te gâdilă și te lasă ca o iubire nesinceră.

Nu este decât zăpada care scârțâie sub picioare.

La capătul orașului, stă păzitorul bunelor și relelor.

Domnule,

Să-ți fie condensul ușor!

 

Materie, substanta, forma

Ma intreb daca mai poate. Inca nu a dat semne puternice de sminteala. Cauta si el sa se descurce. Printre o definitie alambicata si o pictura celebra, se sfarseste fredonand o melodie sau injurandu-si ochii.

Nici el nu credea ca are sa ii fie chiar asa de greu. Invatase ca realitatea este o pura creatie si ii placea nespus sa o infloreasca pe a lui.

Pana intro zi, cand o alta realitate i sa pus pe ochi, pe aceeasi ochi zaluzi.

Nu stia ca materia este ceea ce este dat (masa), ca substanta e materia articulata care prinde forma si ca forma este elementul identifiant.

Saracul creier, sau bietul Bordron?

Ghidul de fracționare al creierului January 17, 2013

Se ia un creier, așaa potrivit, și se pune întro cutie craniană.

I se dă utilizatorului un manual în care i se specifică temperatura de funcționare. Și o broșură în care i se spune ce parte a creierului trebuie scoasă în caz de suprasarcină.

Pe urmă omul pleacă acasă.

Vrea să devină un mare învățat. Așa că își scoate encefalul și-l introduce pe cel nou. Pe cel vechi îl pune la răcoare pe geam. Îi face bine ninsoarea și frigul.

Încântat, posesorul de creier intră în bibliotecă. Deschide proiectorul și își alege o carte. Dar îi e frică de nereușită, dacă nu o să știe a citi, dacă nu înțelege? Se decide să-și scoată frica din cap.

Clipește din ochiul stâng și trece la altă pagină. Însă simte că îi e foame. Complicat, ar trebui să schimbe poziția proiectorului și să aștepte mâncarea… . Nu, își smulge foamea din cap.

Lectura îl învăluie în căldura unor amintiri de copil.

– Stai! Astea nu-s amintirile mele!
-Dar cu ce parte de creier ți-ai dat tu seama că nu sunt ale tale?! Vezi de-ți caută creierul înghețat dacă nu-ți convine.

Rândurile-i fug de sub ochi ca urmele de memorie ce nu le mai are.

Error 789773652! Biblioteca se închide pentru moment, au apărut niște scursuri de informații. Vă mulțumim pentru vizită, vă ținem curentul până rezolvăm problema.

-Oare cum arăta mama mea? Mi-a încercat fruntea de temperatură? Mi-a dat sirop cu lingurița? Mi-a adus cartea mea preferată de colorat? Ce titlu purta romanul meu preferat? Dar mama, pe ea cum o chema?
-Îmi pare rău, eu sunt o bucată de materie roză și vâscoasă. Nu am de unde să știu.
-Și mai devreme, cine era femeia aceea care se ascundea în fularul albastru?
-Era Maya, dar numai numele îl știu.
-Era mama ta?
-Poate.
-Și nu ți-e dor de ea?
-Nu, că eu n-am dor. Eu am doar minte.
-Și te minți demult?
-Sunt câțiva ani.
-Și nu te doare?
-Pe mine? Nu. Pe cei în care stau îi doare.
-De ce te-am întrebat de mama?
-Voiai să-ți șteargă cineva lacrimile și ai strigat-o pe ea.
-Și cum i-am spus?
-Mama.
-Nu, nu mama, numele ei, cum i-am spus?
-Mama.

-De ce faci asta?
-Ce fac?
-De ce mă chinui cu întrebări de mamă?
-Pentru că tu poți să simți, iar eu nu.
-Nu ți-e teamă că ai putea să mă omori?
-Mi-ar fi fost, dar tu ai scos-o.
-Mă duc să-mi iau creierul înapoi.
-Vezi tu, nu se mai poate.
-De ce să nu se poată?
-Pentru că nu mai vreau eu.
-Și ai să mă lași așa înțepenit?
-Da.
-Dar am să mor.
-Tu da, eu nu.
-Cum să nu!?
-Ai semnat că pot fi resuscitat la centru și revândut.
-N-am semnat așa ceva! Ești un monstru care ucide oameni!
-Știu.
-Și nu-ți pare rău de ceea ce faci?
-Dar nu fac  nimic, doar vorbesc cu tine.
-Și mă sabotezi, mă faci ne-om.
-Uite, te las să scoți orice parte din mine vrei, dar numai una.
-Pentru ce? O vei alege pe cea pe care o vrei tu.
-Nu, te las să alegi.
-Dar nu pot cu tine în mine.
-Da, așa e. Știi ce aș scoate eu în locul tău?
-Ce?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

A pornit apoi spre fereastră, zădapa îl acoperise, l-a căutat minute, ani și zile. Când zăpada se topea, construia una nouă, dar el tot nu era acolo.

Și nici măcar nu putea întreba.

Cuvintele rup rădăcini January 16, 2013

Nu mi-a plăcut niciodată să-mi spăl fața de păcate în public, cum niciodată nu am vrut să arăt mai albă decât ultima zăpadă maculată a lui martie. Am preferat mereu să spun mai mult pentru puțin și m-am obosit în detalii de praf.

Mi-am scos masca tristă de fiecare dată când ”eul public” o impunea, chiar dacă toate condițiile ar fi fost îndeplinite. Am zâmbit și când trebuia și când nu trebuia, mai ales când nu trebuia. Căci unii sunt atât de întunecați încât niciun surâs scârbit nu merită să le arunci în față.

Am plâns pe furiș, cu lacrimile-n gât și cu ochii gata să explodeze. Nu mai eram în societate, dar societatea era în mine, iar eul, eul nu-mi dădea voie. M-am aruncat în fiecare zi întrun gol al cărui capăt de viață nu l-am știut și încă nu-l știu. M-am luat cu mâinile de inimă în fiecare dimineață. O puneam pe masă, întrun vraf cu cărți, să-i crească rădăcini ca să pot să o plantez la loc. Seara erau atât de mari că îmi era teamă că o să trăiesc cât un elefant, poate cât o girafă. Dar ele se fărămițau imediat ce le atingeam. Am renunțat să-mi mai ating inima. Ștă și acum pe masă, gata de o disecție pregătită demult de mercenari. Mi-am spus că nu am să le fac pe plac, așa că-mi împung, din greșeală, cordul cu câte o vorbă, măcar să moară de limba mea. Și am văzut că de la o vreme și cuvintele rup rădăcini.

Am fugit de disperare ca de o rază de soare dimineața. Care e acolo ca să te chinuie, să-ți sfărâme ultima clipă de fericire dintr-un vis ce oricum nu era al tău. Am târât atât de multe idealuri în mine încât cocoașa mi-a devenit uriașă. M-am gârbovit sub propriile-mi reverii cu speranța rătăcită întro altă realitate. Am zis că dacă o să creez alta o să vină și pe la mine. Da’ ce, crezi că e proastă?! Stă în alte case, mai urâte decât ale mele, și privește la televizor. Vezi, dacă eu n-am telezivor de care îi place ei… . Mai bine, rămână ea în cerebelul limpede al tubului catodic.

Mi-a fost mereu incomod să-mi spun gândurile. Cum să le spun dacă sunt ale mele! Țin la viața aceea intimă a creierului meu și la conexiunile pe care el le face și la toate părțile de idei împrăștiate pe care le culeg ca penele unei păsări împușcate. Măcar ea nu își mai piedre timpul cu explicații tête à tête.

Nu mi-a plăcut niciodată să mă laud, am urât și urăsc să mă supraevaluez. Nici măcar nu ajung mă evaluez corect. I-am urât mereu pe cei care o pot face, deși nu le înțeleg comportamentul, o fi eul lor social. Căci e greu să-ți pierzi „fața” la care lucrezi cu trudă în fiecare secundă. Uite o pană de idee.

Am vrut să iubesc pe toată lumea și am vrut mereu să-i fac fericiți pe ceilalți, cu propria-mi extincție.

Vă înșelați dacă mă credeți.

Cu 13 în coadă e mai bine January 4, 2013

Crăciunul meu în Spania a fost aproape perfect, lipsea zăpada de acasă de la mama. Mi-am uscat oasele plouate din Liège la 15 grade și m-am bucurat ca la 8 ani când m-am dat în leagăn.

Madridul nu mi-a plăcut extraordinar de mult, însă sunt super încântată că m-am întâlnit cu don Quichotte. :X

Toledo este un oraș pe care trebuie să-l viziteze oricine, înaintea capitalei. Și asta pentru frumusețea fortărețelor, pentru aerul „de bine” pe care ți-l dă, pentru culoarea cărămizie, pentru panorama splendidă, pentru terasele cu bere Mahou la 2 euro și puțin, pentru că este „orașul celor trei culturi” (creștinii, arabii și evreii locuiesc împreună de prin anul 900).  Și bineînțeles pentru don Quichotte.

Diferența din a intrepreta Crăciunul à la roumaine ca pe o sărbătoare în care faci muuultă mâncare pe care trebuie să o și mănânci pe toată, că altfel se strică și e păcat de risipă, și cel al spaniolilor este că aceștia din urmă recreează în fiecare an scena biblică a nașterii lui Iisus Hristos, în mărime naturală și pe o suprafață de peste 400 de metri pătrați. Ansamblului îi spun „El Belen”, în plus majoritatea oamenilor au unul în miniatură în casă, sub brad. Am vizitat Belenul din El Escorial, orașul unde și-au avut reședința istorică regii Spaniei, e oarecum ciudat să vezi ceea ce ți-ai imaginat de la 5-6 ani că ar însemna nașterea Domnului. E altfel și față de imaginea pe care o ai în cap la peste 20 de ani.

Un lucru nu am înțeles, care este rolul elefantului în toată povestea asta?

Pe de altă parte, credeam că dacă spui cuiva ceva  întro limbă de circulație internațională, o faci ca să îți răspundă în aceeași limbă. În Spania nu se întâmplă asta, este bine că noi avem șansa ca limba română să se aseamene cu spaniola, dar pentru un chinez nu cred că este la fel. Sau poate am dat eu peste persoanele nepotrivite (tipa de la bilete din metrou, tipa de la poarta de îmbarcare și mai ales bărmănițele!! ) Dacă ești barman ar trebuie măcar să știi meniul și în engleză, dar ele nu, nu știu o boabă de engleză.

N-am încercat cu franceza, mi-a fost mie jenă, sau poate că aici îmi dădeau clasă, data viitoare o să mă conving.

Totuși, mi-a fost dor de ploaia din Belgia și de limba asta nazală și plină de accente dificile. Pe aeroport m-am oprit să respir aerul umed ca și cum aș fi fost intoxicată cu prea mult soare, deși iubesc soarele. Încă nu știu de ce îmi place țara asta.

Bine, 2013 trebuie să fie așa cum trebuie să fie.

La mulți ani!