Pauză de gânduri

Dumitru Prunariu: “Orice ai face iti doresti sa revii pe pamantul natal, aici este casa ta adevarata” April 1, 2012

Filed under: Graphème — elenabejinariu @ 2:47 pm
Tags:

Singurul cosmonaut roman care a ajuns vreodata in spatiu, cel de-al 103-lea cosmonaut din lume care a zburat in spatiul extraatmosferic, Dumitru Prunariu este membru fondator al Asociatiei Exploratorilor Spatiului Cosmic, membru al Comisiei de Astronautica a Academiei Romane, membru al Comitetului National Roman al Comitetului pentru Cercetarea Spatiului Cosmic, membru de Onoare al Academiei Romane si membru titular al Academiei Internationale de Astronautica. In 1998 devine presedintele Agentiei Spatiale Romane, iar in 2004 este numit ambasador extraordinar si plenipotential al Romaniei in Federatia Rusa. In prezent, Dumitru Prunariu este Presedintele Comitetului ONU pentru explorarea pasnica a spatiului extraatmosferic. Cosmonautul a primit dupa zborul din 14 mai 1981 numeroase distinctii printre care: “Erou al Republicii Romane Socialiste”, “Ordinul Lenin”, “Medalia “Yuri Gagarin” a Federatiei Astronautice Internationale”, “Medalia de aur “Hermann Oberth” a Societatii Germane de Rachete <<Hermann Oberth – Wernher von Braun>>”, “Steaua Romaniei in rang de Mare Ofiter”. Anul trecut a fost decorat de presedintele rus Dimitri Medvedev cu “Medalia de Merit pentru Explorare Spatiala”, dar si cu “Placheta Orasului Bucuresti” de la primarul capitalei, Sorin Oprescu.

“M-am gandit ca s-ar putea sa avem neplaceri la bord, dar nu m-am gandit niciodata la moarte”

Elena Bejinariu: Spuneati ca in fiecare an pe 14 mai retraiti zborbul din nava cosmica Soiuz-40, care a fost primul lucru pe care l-ati vazut si pe care l-ati spus cand ati ajuns in spatiul cosmic?

Dumitru Prunariu: Este greu sa spun ca am gandit sau ca am spus ceva anume, in orice caz, extazul si euforia de a ma afla in sfarsit la o inaltime atat de mare, in premiera pentru Romania, au fost mari. Desigur ca aceste emotii au fost mobilizatoare, nu de a-mi pierde controlul asupra actiunilor sau a modului de desfasurare a programului la bordul navei cosmice. Mi-am dorit enorm sa vad Pamantul de la o inaltime cosmica, sa-l admir, sa-i determin particularitatile vazute de acolo de sus, si intr-adevar am avut ce admira. Daca in primele zile emisfera nordica a globului era cam acoperita, erau multi nori, apoi, aceasta s-a luminat, norii au cam disparut si in a doua parte a zborului cosmic am reusit sa vad, sa admir detalii ale continentului european, dar nu numai.

Elena Bejinariu: Intr-un alt interviu spuneati ca va este “dor de spatiu”, ati lasa Terra pentru nemarginirea universului, ati lasa Pamantul si ati pleca in spatiu pentru o misiune de zeci de zile?

Dumitru Prunariu.: Sa particip la o misiune in spatiu de zeci de zile, da, poate si de un an, doi, dar nu pentru totdeauna, orice ai face iti doresti sa revii pe pamantul natal, aici este casa ta adevarata. Cosmosul este un mediu interesant, un mediu extrem de prolific din punct de vedere al cercetarii, dar este nefavorabil vietii, acolo se poate trai in conditii artificiale, pe Pamant traim in conditii naturale, si oricum, ti se face dor de o floare de acasa.

Elena Bejinariu: In timpul zborului v-ati gandit vreun moment ca ceva ar putea sa nu functioneze cum trebuie si ati putea muri?

Dumitru Prunariu: M-am gandit ca s-ar putea sa avem neplaceri la bord, ca s-ar putea sa iasa din functiune anumite aparate, dar nu m-am gandit niciodata la moarte. Nu m-am gandit la moarte deoarece ma simteam foarte stapan pe cunostintele mele si pe tehnologia pe care o exploatam, desi puteau fi cazuri extreme in care puteam sa nu mai revin pe Pamant. Dar mobilizarea aceasta, concentrarea permanenta asupra a ceea ce fac, controlul asupra a ceea ce se intampla, chiar daca au fost mici incidente, pe care le-am rezolvat in timp, toate acestea imi dadeau o stare de relativa siguranta. Relativa siguranta, deoarece in spatiul cosmic totul este relativ, dar nu, nu m-am gandit la moarte. Daca pleci cu moartea inainte cine stie ce se poate intampla si poate chiar tu iti induci, determini, anumite actiuni care sa fie fatale.

 

 

“Deschiderea completa a parasutei iti da senzatia de siguranta, pana atunci se poate intampla orice”

Elena Bejinariu: De ce v-a fost cel mai mult teama in acele 7 zile, 20 de ore, 42 de minute si 52 de secunde cat ati stat in cosmos?

Dumitru Prunariu: Intr-o prima faza n-as putea spune ca am avut vreo teama, dar de undeva de pe la jumatatea zborului mi-a fost teama ca se termina prea repede aceasta perioada de sedere in spatiul cosmic si ca nu am ocazia sa-mi admir planeta natala si sa traiesc mai mult si mai intens, acolo, pe orbita aceea circumterestra,  in imponderabilitate.

Elena Bejinariu: Care a fost cel mai puternic sentiment pe care l-ati simtit in timpul coborarii pe Pamant?

Dumitru Prunariu: In timpul coborarii treci prin stari foarte complexe de
trairi fizice si de trairi psihice.  In primul rand, cea mai riscanta faza a zborului este aterizarea, precum la avion. Daca in sus pleaca o structura de 300 de tone care te propulseaza pana in spatiul cosmic, apoi ramane o nava cosmica ce are module in care poti sa-ti desfasori activitatea, sa comanzi nava, sa te odihnesti, dar sa ai si suficiente agregate care sa asigure functionarea navei, acumulatoare, energie electrica, tot ceea ce trebuie. In momentul in care vii pe Pamant din acea nava cu trei module, ramane un singur modul, de forma unui clopot, cam doi metri in diametru si doi metri inalt, in care un echipaj de doua persoane pe atunci, acum sunt trei, revine pe Pamant. Riscurile de a se produce ceva cu aceasta structura sunt mai mari decat riscurile lansarii in spatiul cosmic, unde ai numeroase sisteme de salvare chiar daca se petrece ceva cu racheta purtatoare. In aceste conditii dupa ce intri in atmosfera terestra, care este foarte rarefiata la inceput, pe urma tot mai densa, incepi sa simti deceleratia, suprasarcina puternica ce apasa asupra organismului tau, insa prin conditia fizica pe care o ai si incordarea muschilor, prin control, stapanesti toate aceste procese. Apoi, trepidatiile care sunt foarte puternice, din cauza trecerii prin regimuri hipersonice si supersonice alea acelei capsule, de asemenea te streseaza puternic, iar in toata aceasta perioada stai cu sufletul la gura si astepti cu nerabdare sa se deschida parasuta. Abia deschiderea completa a parasutei iti da senzatia de siguranta, faptul ca vei ajunge in siguranta la sol, pana atunci se poate intampla orice.

Elena Bejinariu: Stiu ca pe 22 mai 1981, cand ati revenit pe Pamant, parasuta a intarziat cateva secunde pana sa se deschida.

Dumitru Prunariu: Da, a intarziat putin deschiderea parasutei, cateva secunde, care ni s-au parut minute intregi, au amutit si cei de la sol si noi la bord, dar pana la urma s-a deschis.

 

 

“Se asteapta o interactiune cu inteligente extraterestre, pentru ca este absurd sa credem ca viata exista doar pe Pamant”

Elena Bejinariu: De asemenea, spuneati ca atunci cand ati ajuns la sol, va simteati “trupul ca de plumb”, cat de greu v-a fost sa va reacomodati cu gravitatia Terrei si cu lipsa imponderabilitatii?

Dumitru Prunariu: La imponderabilitate renunti, intr-un fel obligat, atunci cand apar suprasarcinile si nu mai plutesti liber. Dar in momentul in care ajungi pe pamant, chiar si dupa o saptamana de imponderabilitate, pe langa faptul ca trebuie din nou sa suporti gravitatia terestra, greutatea proprie ti se pare dubla fata de cum o simteai inainte de zborul cosmic. Apoi, organismul este relativ slabit, muschii sunt relaxati dupa o saptamana de stat in cosmos, iar incheieturile functioneaza putin altfel. Din aceasta cauza, in prima ora de dupa aterizare trebuie sa stai, oarecum, la semiorizontala, in niste sezlonguri, care iti ofera stabilitate si un oarecare confort, timp in care incepi din nou sa simti in organism cum te furnica greutatea propriului corp, a propriilor organe interne si cum incepi sa revii la puterea pe care ai avut-o.

De asemenea o perioada de cateva ore nu ai stabilitate pentru ca functioneaza defectuos aparatul vestibular. Dupa imponderabilitate si din nou gravitatie este perturbat puternic aparatul vestibular, care abia, abia, s-a adaptat la conditiile de deplasare tridimensionala in cosmos, fara gravitatie. Asa ca trebuie sa fii sustinut din lateral pentru a nu cadea in momentul in care mergi. Pot sa spun ca a doua zi dupa zborul cosmic, deja eram relativ bine, ma deplasam oarecum normal, in schimb am facut febra musculara, pur si simplu mergand, pentru ca muschii nu mai erau obisnuiti sa-mi suporte propria greutate. Apar ulterior, cateva zile dupa zborul cosmic, niste senzatii false atunci cand doresti sa cotesti. De exemplu voiam sa fac la stanga sau la dreapta, picioarele se duceau in acea directie si corpul parca se ducea inainte si trebuia urgent sa ma sprijin de ceva ca sa nu cad, este o reactie pe care o au toti cosmonautii. Si mai sunt niste obiceiuri pe care le-ai dobandit sus si pe care trebuie sa te reobisnuiesti sa le aplici conform gravitatiei terestre, ai tentatia de a lasa lucrurile in aer pentru ca plutesc. Noi cand ne dezbracam seara si intram in sacul de dormit, aruncam lenjeria undeva si ramanea lipita de tavan, scriam cu pixul, il lasam in aer si el plutea pe acolo prin nava. Cand dai autografe, prima data dupa ce te-ai intors din cosmos, jurnalistii care vin primii sa ia autografe, stiu deja obiceiurile cosmonautilor si dupa ce ti-au dat un pix sa semnezi, imediat pun mana pe el ca sa nu-l scapi.

Elena Bejinariu: In saptamana cat ati stat in spatiu ati realizat 22 de experimente, care dintre ele v-a adus cea mai mare satisfactie?

Dumitru Prunariu: Unul dintre ele, “Minidoza” se numea, viza masurarea nivelului de radiatii cosmice deasupra asa-numitei anomalii a Atlanticului de sud sau “Anomalia Braziliana”, in acea zona a solului exista zacaminte consistente de minereu de fier care deviaza liniile de camp magnetic ale Pamantului. Nivelul de radiatii in centurile de radiatii ale pamantului sunt determinate de circuitul acestor particule de radiatii in jurul liniiilor de camp magnetic ale pamantului, iar acolo unde acestea sunt deviate si nivelul radiatiilor variaza. Am reusit sa inregistrez cu un aparat micut, putin mai mare decat un telefon mobil din ziua de astazi, un nivel de radiatii de 20 de ori mai mare in zona maxima de deasupra Atlanticului de sud, la aceeasi altitudine a orbitei noastre. Si pentru ca initial ni s-a spus sa facem masuratori la fiecare minut, am constatat insa ca nivelul de radiatii creste atat de rapid si ca valorile se succed atat de repede incat am considerat ca pentru oamenii de stiinta ar fi mult mai bine sa aiba valori intermediare mult mai dese. Si am reusit sa fac masuratori si sa le marchez la fiecare zece secunde. Dovedindu-se ulterior, pentru oamenii de stiinta, ca a fost un lucru benefic si multumitor ca nu am respecatat acel minut care mi-a fost indicat initial.

Elena Bejinariu: Spuneati ca unii dintre colegii dumneavoastra au trait experienta de a vedea Obiecte Zburatoare Neidentificate in spatiu, credeti ca in viitor va fi posibila o relatie de comunicare intre cosmonautii de pe Terra si aceste Obiecte Neidentificate?

Dumitru Prunariu: Depinde de provenienta lor. Noi nu stim ce sunt acele Obiecte Neidentificate, daca au inteligenta la bord sau nu au, daca sunt anumite obiecte cosmice pur si simplu, sau daca sunt construite de fiinte inteligente. Este greu de spus. Dar in mod sigur se asteapta o interactiune cu inteligente extraterestre, pentru ca este absurd sa credem ca viata exista doar pe Pamant.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s