Pauză de gânduri

Cuvintele rup rădăcini January 16, 2013

Filed under: Erasmus - Liège,Graphème — elenabejinariu @ 9:35 pm
Tags: , , , , ,

Nu mi-a plăcut niciodată să-mi spăl fața de păcate în public, cum niciodată nu am vrut să arăt mai albă decât ultima zăpadă maculată a lui martie. Am preferat mereu să spun mai mult pentru puțin și m-am obosit în detalii de praf.

Mi-am scos masca tristă de fiecare dată când ”eul public” o impunea, chiar dacă toate condițiile ar fi fost îndeplinite. Am zâmbit și când trebuia și când nu trebuia, mai ales când nu trebuia. Căci unii sunt atât de întunecați încât niciun surâs scârbit nu merită să le arunci în față.

Am plâns pe furiș, cu lacrimile-n gât și cu ochii gata să explodeze. Nu mai eram în societate, dar societatea era în mine, iar eul, eul nu-mi dădea voie. M-am aruncat în fiecare zi întrun gol al cărui capăt de viață nu l-am știut și încă nu-l știu. M-am luat cu mâinile de inimă în fiecare dimineață. O puneam pe masă, întrun vraf cu cărți, să-i crească rădăcini ca să pot să o plantez la loc. Seara erau atât de mari că îmi era teamă că o să trăiesc cât un elefant, poate cât o girafă. Dar ele se fărămițau imediat ce le atingeam. Am renunțat să-mi mai ating inima. Ștă și acum pe masă, gata de o disecție pregătită demult de mercenari. Mi-am spus că nu am să le fac pe plac, așa că-mi împung, din greșeală, cordul cu câte o vorbă, măcar să moară de limba mea. Și am văzut că de la o vreme și cuvintele rup rădăcini.

Am fugit de disperare ca de o rază de soare dimineața. Care e acolo ca să te chinuie, să-ți sfărâme ultima clipă de fericire dintr-un vis ce oricum nu era al tău. Am târât atât de multe idealuri în mine încât cocoașa mi-a devenit uriașă. M-am gârbovit sub propriile-mi reverii cu speranța rătăcită întro altă realitate. Am zis că dacă o să creez alta o să vină și pe la mine. Da’ ce, crezi că e proastă?! Stă în alte case, mai urâte decât ale mele, și privește la televizor. Vezi, dacă eu n-am telezivor de care îi place ei… . Mai bine, rămână ea în cerebelul limpede al tubului catodic.

Mi-a fost mereu incomod să-mi spun gândurile. Cum să le spun dacă sunt ale mele! Țin la viața aceea intimă a creierului meu și la conexiunile pe care el le face și la toate părțile de idei împrăștiate pe care le culeg ca penele unei păsări împușcate. Măcar ea nu își mai piedre timpul cu explicații tête à tête.

Nu mi-a plăcut niciodată să mă laud, am urât și urăsc să mă supraevaluez. Nici măcar nu ajung mă evaluez corect. I-am urât mereu pe cei care o pot face, deși nu le înțeleg comportamentul, o fi eul lor social. Căci e greu să-ți pierzi „fața” la care lucrezi cu trudă în fiecare secundă. Uite o pană de idee.

Am vrut să iubesc pe toată lumea și am vrut mereu să-i fac fericiți pe ceilalți, cu propria-mi extincție.

Vă înșelați dacă mă credeți.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s