Pauză de gânduri

Mi-e frică, deci exist. August 16, 2013

Reinterpretarea dictonului “cuget, deci exist” cu ‘J’ai peur, donc j’existe” – am zărit-o scrisă pe un zid dintr-o gară din Belgia, era în apropierea sesiunii – pare a fi făcută pentru mine. M-am documentat cu privire la câte fobii poate să aibă un om. Sunt multe și ceea ce mă bucură este că nu le am pe toate. Însă șapte dintre ele le împărtășesc.

Prima dintre toate este mysofobia, e drăcia aceea că ți-e frică de faptul că niște afurisite de bacterii, microbi și germeni te vor contamina și ai să mori din cauza lor. De aici începe dansul, la baie – chiar de e dezinfectată cu periuța de dinți – nu te așezi niciodată pe colac. Eviți să bei dintr-un pahar cu altcineva, chiar și cu iubitul – pe care îl cunoști că nu e purtător de boli letale – . Ca să nu mai vorbi despre praf, mizerii și alte alimente care ar putea să te murdărească. Bineînțeles, în marea-ne prostie ne spălăm ca huidumanii pe mâini – dacă se poate din minut în minut –  ceea ce înlesnește infecțiile și așezarea microbilor acolo unde nu-i vrem. Pentru că tot curățindu-l îi luăm dreptul corpului nostru la a se apăra singur. Din fericire, am conștientizat că nu trebuie să o iau razna cu asta și am devenit un școlar cuminte căruia nu-i mai este atât de frică de microbi.

Urmează, în ordinea împortanței, ophideofobia sau frica de șerpi. Nu pot să înțeleg de ce mi-s atât de periculoși, m-am întâlnit doar cu câțiva în viața mea și am zbughit-o în secunda 01.001. Trupul acela târâindu-se, încolăcindu-se în juru-ți, făcându-se ștreang la gâtul tău… . Apoi începe să te rupă cu dinții lui, să-ți piște pielea și să-ți năvălească sângele… uff. Îmi amintesc că pe la vreo 4-5 ani am mers la circ cu ai mei – ei nu-și mai amintesc- eu țin minte că în una dintre părțile spectacolului era o tânără de vreo 30 de ani ce ținea pe ea un piton galben-verzui uriaș. Bine, poate nu era uriaș, dar sigur avea 2 metri și era destul de greu, că 3 oameni i l-au pus în cârcă. Și ce să vezi, pitonașul – hahaha ce bine că nu eram eu în locul ei – s-a speriat sau a fost enervat de aplauzele din sală și a început să o înghesuie pe biata femeie. Au plecat în culise și nu s-au mai întors. Sunt sigură că toată lumea a trăit fericită.😀

Apoi este acrofobia, frica de înălțime. Mă ține câteva minute la început, nimic grav, doar încep să tremur și să respir neregulat ca un porc cu cuțitul în gât care dă să fugă de Ignat. Rezolv repede problema, singură, trebuie să mă așez și să-mi fac creierul să înțeleagă că nu e niciun pericol, după asta îmi pot vedea de drum.🙂 Prima dată mi-am dat seama de acrofobie pe podul Cetății Neamț. Când am rămas la jumătatea podului singură și mută și toți colegii mei erau deja în cetate, judecându-mă de gânduri meschine cum că „faci anumit așa, ca să te ducă hojmălăul ăla, de care-ți place”. M-a cărat cu ea profa de mate, nicidecum vreun tip, iar la întoarcere două dintre prietenele mele de atunci. Ce bine e să crești mare, te poți căra singur! :))

A patra frică este aceea de înțepături, aichmofobia. Asta se trage și din faptul că o dată ce mă înțeapă o albină/vespie, mă umflu ca un pește-balon. Eram în clasa a opt-a și la fântână era un cuib de viespii, care deranjate că le-am invadat teritoriul – în stilu-mi zgomotos – s-au gândit că e frumos să mă piște. A fost de pomină, ziceai că mi-am luat-o bine la moacă :)) m-au înțepat deasupra pleoapei și am stat o săptămână întreagă cu gâlme pe față – cu tot tratamentul medicamentos luat – și cu frunze de pătrunjel pe ele – mi se părea că le dezumflă, deși vedeam 24% cu ochiul drept, dar mai important era că nu mai simțeam acea arsură groaznică.

 

Urmează arachnofobia. Cred că e destul de răspândită, mai ales fetele se tem de păianjeni. Deși, n-ar trebui să-mi fie căci am văzut destule pânze pe la bunici, totuși, combinată cu aichmofobia, dă o teamă veritabilă. Așa că unde-i prind acolo-i pisez până sunt sigură că n-o să învie din morți. Și o să fac o categorie specială aici în care includ și șoarecii și broaștele. Fug ca descreierata când le văd.

A șasea fobie e legată de apă. Aquafobia mea e compusă din frica de a nu mă îneca și din neplăcerea de a sta prea mult în apă, nici nu știi când te poți transforma sau întâlni cu un amfibian. Nu intru prea mult în mare, bine, nici nu știu să înot și îmi displace să fac duș-după-duș. Vreau să rămân curată cât mai mult timp și unde mai pui că apa de la mare e infectă. Are atâta acid uric în ea încât fetele neroade care cred că dacă se spală pe față cu propria lor urină, scapă de coșuri, o pot face în mare cu urină de calitate, dată fiind suma de bani cheltuită pe băuturi. :))

În fine, ultima este autofobia sau frica extremă de a fi singur. Cred că dintre toate aceasta este cea mai mare teamă a mea. Îmi iau câmpii când sunt singură. Pentru câțiva ani de acum în colo stau liniștită, am suficienți prieteni cu care o să mă văd, însă ultima suflare îmi doresc să nu mi-o pierd singură.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s