Ne punem mereu bariere, noi, nu ceilalți. Și pentru că suntem speriați că nu vom reuși, ne inchipui limite. Dar acestea din urmă sunt create de alții.
Suntem nerealiști și iresponsabili. Ne simțim mult mai bine când mințim că nu suntem noi cei vinovați.
Și fără să vrem murim într-a doua noastră realitate.
Astăzi mi-au dat voie să beau apă. Am găsit o oază, undeva la 10 kilometri de sat. Deși nu mi-au dat voie să merg cu ei, pentru că femeile stau acasă cu copiii și fac de mâncare, m-am folosit de camera de filmat și le-am zis că eu vreau să înregistrez asta. Nu aș fi crezut niciodată că poate să-ți fie atât de dor de apă, după ce trei săptămâni am băut doar „saroi”, lapte cu sânge.
Să fii albă într-un trib de masai, și să te lase să locuiești cu ei, nu e cel mai ușor și mai plăcut lucru din lume. În primele zile a fost fascinația aparatului, căci femeilor le place să apară în poze și să fie filmate. Însă, bărbații și bătrânii nu mă privesc cu multă înțelegere, dar asta nu o să mă oprească să merg cu ei după-amiază să furăm vitele celor de peste munte. După aceea, vom urca să-i ducem o ofrandă zeului „Ngai”, zeul ploilor, care își are tronul pe Muntele Kilimanjaro.
Știu că o să fim plecați 5-6 zile, mai am zece acumulatori, și voi mai sta 2 luni. Mai pot filma încă 26 de minute și 34 de secunde cu vechile baterii. Timp suficient pentru furt, pentru sacrificarea vitelor și pentru începutul urcușului. Voi mai lua cu mine două baterii de rezervă.
În colibă locuiesc cu o fată ce a fost promisă unui bătrân care are alte trei femei și 27 de vite. Este fericită că soțul ei este bogat. Mă întreb ce părere ar avea despre un fermier? Toți venim aici să vedem și să le arătăm celorlalți cum trăiesc cei din tribul masai, în sudul Kenyei, dar foarte puțini i-au luat și i-au dus în Europa, să vadă și ei cum trăim noi. Oare ar mai vrea să se întoarcă?
Aș fi făcut 27 de ani, dar aici timpul nu se scurge în ani, se scurge în ceremonii. Iar eu nu mă încadrez niciuneia.
Era o toamnă frumoasă, cu rouă dimineața și cu un soare splendid în mijlocul zilei. Întrând în clădirea universității mă simțeam ca Iona în burta unui pește birocratic uriaș (asta aveam să aflu mai târziu). Mi-era teamă de necunoscut. Mi-am revenit după ce am văzut câteva fețe luminoase care zâmbeau autentic și necondiționat.
Deși pe drum le-am mai pierdut din vedere, deși altele le-au luat sporadic locul, știu că ele vor rămâne singurele cu care am colindat și voi mai bâjbâi prin camerele întunecate ale burții uriașe.
După trei ani de formare într-un stomac ce digeră greu, lumina ne strică pielea, ne arde ochii și tot ceea ce am adunat de prin mizerii. Burduhanul în care suntem gata să intrăm nu ne primește nicicum. Spune că nu am deprins nimic din ceea ce trebuia, și că am fugit ca netoții prin inutilitate.
După o triadă de ani în care obrajii ni s-au îngruzit și înnegrit, aflăm că totul a fost în van și că trebuie să intrăm în alt vintre, ca să ajungem de nerecunoscut.
Poate că viitorul pântece o să aibă mai multe aerisiri, ca să pătrundă razele de soare și să mai prind culoare.
Regizorul Gavriil Pinte. Sursa jurnalul.ro
Regizor de teatru, actor, asistent universitar și premiat al Galei Premiilor UNITER pentru „Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic”, Gavriil Pinte spune că se bucură de recunoașterea pe care i-o oferă teatrul radiofonic. În cei peste 16 ani de profesie, regizorul Gavriil Pinte a primit trei trofee UNITER : în 2003, 2004 și 2011. Spațiile neconvenționale în care-și montează spectacolele, de exemplul tramvaiul și pădurea, îl fac un regizor ieșit din canoanele teatrului care se face în sală. Deși, mărturisește că „multe proiecte derulate în spații neconvenționale ajung să deprecieze ideea că teatrul de mare calitate poate fi făcut și în altă parte decât pe scenă, unde totul este sigur și tradițional”. În același timp, Gavriil Pinte semnează regia a peste 30 de reprezentații susținute în decorul Teatrelor Național, Nottara, Act şi Ţăndărică din București, precum și din țară, la Satu Mare, Baia Mare, Miercurea Ciuc, Ploieşti, Tulcea şi Giurgiu. Susține că este responsabil pentru toate spectacolele sale, de la radio, din tramvai și de pe scenă „pentru că ele cad cu o anumită greutate în conștiința unora sau altora”.
Elena Bejinariu: «şi-apoi el ştie că, într-un final,
toate se vor plini cum s-a scris
şi cei din urmă vor fi cei din urmă. »
Am început cu un fragment din piesa ”şi cei din urmă vor fi cei din urmă” de Ioan Es. Pop, nominalizată UNITER în acest an pentru „Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic”. Nu a fost și cea câștigătoare, credeți că e un dat al piesei să fie „cea din urmă” ?
Gavriil Pinte: Nu cred, parafraza lui Ioan Es. Pop „cei din urmă vor fi cei din urmă” este un mod ironic, caustic de a sesiza că lucrurile pe lumea asta nu se întâmplă întotdeauna după o justiție definitivă, divină, ceea ce nu are legătură cu felul în care juriile UNITER apreciază sau depreciază unele din spectacolele noastre.
E.B.: Din 2000 și până acum, aveți nouă nominalizări și trei premii UNITER pentru : „Lacrimi de sânge” de Costin Manoliu (2003), „Levantul” lui Mircea Cărtărescu (2004) și „D’ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale (2011). Se spune că trofeul UNITER este „Oscarul românesc” din teatru. Cum vă simțiți să fiți deținătorul a trei Oscar-uri ?
G.P.: Este destul de bine să primești premii, dar ar trebui să fim realiști și să păstrăm proporțiile. Vreau să spun din capul locului că aceste premii pentru teatru radiofonic (eu nu sunt cu această ocazie modest, nu sunt cu nicio ocazie modest, consider că numai oamenii modești sunt modești) nu sunt premii pentru regie. Sunt premii care se acordă echipelor care realizează aceste spectacole, așa că cele trei premii sunt premiile echipelor pe care le-am condus în cele trei proiecte.
„Gavriil, să știi că există spectatori care știu textul pe de rost.”
E.B.:Care este cea mai importanta formă de recunoaștere pentru un regizor ? Mai ales de teatru radiofonic, unde, spectatorii se află de partea cealaltă a aparatului de radio, iar nu în fața scenei.
G.P.: Aici răspunsul meu se bifurcă. Există, în ceea ce mă privește, un public de teatru radiofonic care, până la urmă, își fidelizează opțiunile și știu că printre ascultători există un oarecare număr care apreciază lucrurile pe care le fac eu, asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu fac numai teatru radiofonic, fac și teatru de scenă și nu știu dacă acesta este unul dintre felurile cele mai importante de a fi apreciat. Am realizat în 2004 un spectacol care se joacă într-un tramvai care circulă.
E.B.: Vorbim de piesa „Un tramvai numit Popescu”.
„Un tramvai numit Popescu”.
Sursa foto: Scott Eastman
G.P. : Da, care inițial a circulat prin București. Din 2007 am realizat o versiune la propunerea directorului Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, și se joacă de atunci pe traseul Sibiu-Rășinari și retur. La un moment dat, actorul care joacă rolul principal mi-a spus : „Gavriil, să știi că există spectatori care știu textul pe de rost.” I-am spus „Marin, hai să fim realiști, e foarte frumos ceea ce spui tu, dar hai să rămânem realiști.” Mi-a răspuns că o să-mi demonstreze că este astfel. La următoarea reprezentație la care m-am dus s-a oprit undeva la mijlocul unei fraze, care nu era cu de la sine înțeles, nu avea o continuare tocmai firească (deși textul pe care îl folosește acest spectacol, textul lui Cristian Popescu, are o anumită oralitate), așadar, a făcut semn cuiva din public și o tânără între 25-30 de ani, probabil, a continuat și a dus fraza până la capăt.
Asta este pentru viața spectacolului și pentru mine un lucru important. Faptul că mai multe persoane se duc frecvent în acest loc și că intră, cumva, în conștiința acelui public până și textul. Acesta este un lucru frumos. Sigur că, am cunoscut un domn care, la un moment dat, mi-a spus că îmi mulțumește pentru unele din spectacolele pe care le-am făcut și le-a văzut, care sunt dintre cele mai frumoase din viața lui.
În București plecam de la kilometrul 0 și mergeam până spre Lacul Tei. Porneam la 17:00-18:00, după amiaza, când nu este circulație foarte mare, și lumea ne aștepta, ieșea pe stradă și se uita la noi. În plus, textul se auzea și înafara tramvaiului, asta stârnea curiozitatea tuturor. Îmi amintesc că era un băiat care păzea Lacul Tei și de fiecare dată își strângea zece, cincisprezece colegi și fugeau după noi vreme de două stații. În acea zonă textul era mai delicat, iar vatmanul încetinea. Până și el învățase textul, știa când să accelereze și când să încetinească. Asta e mare lucru și într-un fel ne responsabilizează. Noi nu facem spectacole care neapărat să provoace asemenea reacții, dar suntem responsabili de ceea ce facem. Pentru că ele cad cu o anumită greutate în conștiința unora sau altora.
Să știți că fac și spectacole care nu se joacă și în tramvai.
E.B.: Sunteți recunoscut pentru spațiile neconvenționale în care vă regizați piesele de teatru, „Un tramvai numit Popescu” (2006, București) și ”Ispita Cioran„ (2011, Sibiu-Rășinari) s-au jucat în timpul unei călătorii cu tramvaiul.
Locurile aleg piesele sau dumneavoastră le căutați pe cele potrivite unei opere dramatice ?
G.P. : Nu există o formulă unică de a rezolva această problemă. Uneori lucrurile se petrec în simultaneitate. De pildă, pentru „Un tramvai numit Popescu”, textele lui Cristian Popescu cer să fie plimbate cu tramvaiul, cer această călătorie. Sigur că, au fost mulți oameni, inclusiv binevoitori, prieteni de ai mei, care mi-au spus : „Gavriil, stai liniștit, este o utopie, nu se poate realiza așa ceva, că dacă s-ar fi realizat, s-ar fi făcut ceva , de către cineva.” Am așteptat mult, am lucrat mult la acest proiect și la demararea sa, și tocmai când credeam că nu se mai putea face nimic (am și publicat descrierea proiectului într-o carte despre Cristian Popescu), tocmai atunci, s-a îndurat Cel de Sus de noi și am primit încuviințarea financiară să-l realizăm. În cazul acesta spațiul a fost cerut de poemele lui Cristian Popescu.
Afiș „Ispita Cioran”
Sursa http://www.cultura.sibiu.ro
În cazul proiectului ”Ispita Cioran„ cunoșteam foarte bine spațiul, spectacolul se joacă de asemenea într-un tramvai – dar să știți că fac și spectacole care nu se joacă și în tramvai- pe ruta Sibiu-Rășinari și retur. Este o călătorie a lui Cioran, o călătorie imposibilă, imaginară al unui Cioran ajuns la senectute, către Rășinari, paradisul copilăriei sale. Și dramatic, și poetic, e faptul că ajunge acolo și nu recunoaște că de fapt este în paradisul său. Apoi ne întoarcem cu această tristețe, cu această amărăciune, că uneori, acolo unde credem că este paradisul, de fapt, se instalează focarul durerilor și obsesiilor noastre. Că populăm locurile cele mai frumoase cu lucrurile cele mai dramatice, uneori tragice din viața noastră de aici și de dincolo.
E.B.:Cum vă amintiți să fi reacționat primii spectatori ai acestor spectacole ?
G.P.: E un oarecare șoc pe care îl resimt spectatorii, și mi-au mărturisit unii dintre ei, unii chiar au scris despre asta. Se așteptau să fie un lucru mai ușurel, chiar superficial, o trăsnaie, ca să mă exprim academic, și constată pe drum, deși spectacolul este plin de umor (cum pline de umor sunt poemele lui Cristian Popescu, care nu sunt o înșiruire de poeme, sunt chiar un scenariu dramatic), că lucrurile, pe parcurs, ating zone care pentru un om ce se așteaptă la lucruri superficiale devin neașteptate. Cred că e atinsă o zonă metafizică, mai puțin bănuită de către cel care crede că nu se poate face teatru temeinic în tramvai. Și aici am putea vorbi despre faptul că multe proiecte derulate în spații neconvenționale ajung să deprecieze ideea că teatrul de mare calitate poate fi făcut și în altă parte decât pe scenă, unde totul este sigur și tradițional. Poți juca teatru și în cârciumă, dar să nu se repete textele atât de mult. Ce fac unii, întâlnești și la alții, ar trebui să facă ceva cu adevărat neconvențional. Din păcate, sunt foarte mulți actori ieșiti de la școlile de teatru din țară care nu au voce. Trebuie să țipe ca să îi auzi din al treilea rând, așa că au texte cu „droguri”, „sex”, „violuri”, „homosexuali”, „violență”.
Nu mai e o surpriză faptul că solicitările mele merg în zone alternative.
E.B.: Actorii pe care i-ați implicat în spectacolele dumneavoastră din tramvaie nu erau de aceeași părere că teatrul se joacă numai pe scenă ?
G.P.: Ba ba. Există foarte mulți actori care cred asta, tineri și bătrâni (biologic, pentru că am întâlnit și actori care încă din studenție erau bătrâni spiritual, professional. Te poți maniera, te poți prăfui, încă din studenție, cum poți să rămâi un actor novator și la senectute. Orson Welles spunea că speră că va rămâne totdeauna un actor în formare). Țin minte că la prima distribuție cu care am încercat să fac spectacolul, unii dintre ei mi-au semnalat, într-un fel, dificultăți, cele pe care le presupune întrebarea dumneavoastră, și m-am speriat. Am zis: „ce fac!? Am obținut o finanțare importantă pentru acest proiect, dar uite că actorii pe care mizez nu cred în ceea ce propun eu”. Și în primul moment am închis proiectul. Am zis: „îi punem punct, îi punem cruce, eu nu pot să fac spectacolul acesta decât așa cum a fost el conceput”. Nu în fiecare detaliu, dar proiectul era conceput, gândit temenic, cred eu.
Și după un timp mi-am dat seama că e nedrept față de eforturile mele, față de memoria lui Cristian Popescu să rămân la acest eșec, și am refăcut distrubuția. Nu am mai apelat la niciun actor din prima formulă, deși printre ei erau oameni care meritau să joace în spectacol. Am refăcut-o întru-totul cu oameni cărora le-am spus din capul locului despre ce e vorba, i-am întrebat dacă se înhamă la un asemenea demers și ei s-au înhămat. Din momentul acela nu a mai fost o problemă să îi conving să joace în tramvai.
Țin minte că au fost niște repetiții absolut superbe în depoul Colentina din București, ne duceam la marginea orașului, făceam o oră până acolo din centrul Bucureștiului. Dar acolo într-o insulă de liniște am construit un spectacol care se joacă și astăzi, începând din 14 noiembrie 2004.
După aceea, spectacolului, mergându-i buhul, cum se zice, la următoarele proiecte actorii știau cam la ce să se aștepte din partea mea, la ce fel de dificultăți și la ce fel de delicii se pot aștepta. Majoritatea au mers pe mâna mea, nu toți, rezerve și piedici apar oricând, dar multe dintre spectacolele mele desfășurate în spații neconvenționale le-am realizat cu trupa Teatrului Național din Sibiu. Îi cunosc destul de bine pe actorii de acolo, ei la rândul lor mă cunosc pe mine, și nu mai e o surpriză faptul că solicitările mele merg în zone alternative.
E.B.: Cea mai recentă piesă radiofonică pusă în scenă a fost „Un om norocos” de Octavian Paler, premiera radiofonică a avut loc pe 18 Aprilie la Teatrul Naţional Radiofonic. În acest moment, lucrați la o alta, vă stăruie în minte una pe care doriți să o montați?
G.P. : „Un om norocos” este redifuzată din când, în când. De altfel, pe 13 martie am avut premiera, tot la Sibiu la secția germană cu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, însă de data aceasta pe scenă. Știu să fac teatru și pe scenă.
La un moment dat, o doamnă critic de teatru ne-a spus, mie și colegilor mei de reprezentație, că ar trebui să renunțăm să mai punem în scenă mituri, și mai bine să facem piese despre oamenii străzii, despre problemele reale. Unul dintre colegii mei i-a răspuns că mitul este adânc înrădăcinat în sufletul românilor și că oamenii au nevoie de el. Trebuie înțeles că teatrul nu rezolvă cauze sociale sau politice, pentru asta sunt politicienii și instituțiile statului. Samuel Beckett, autorul „Așteptându-l pe Godot” a fost rugat de guvernanți să scrie despre copiii din Africa ce mor de foame. Atunci Beckett le-a răspus : „duceți-vă și trimiteți-le pâine”.
Gavriil Pinte.
Sursa: http://www.observatorulcultural.ro
Mă bucur că fac teatru radiofonic, teatru cu public răspândit în toată țara.
E.B.: Spuneați într-un interviu : ”Sunt piese pe care ştiu că nu mai vreau să le montez. Altele pe care ştiu că, deşi mi le doresc, nu voi avea timp (sau alte condiţii) să le montez. Şi altele pentru care sper că mai e un timp. Dar lista… scade.”
Care sunt cele pe care nu vreți să le montați, și de ce?
G.P. : Sunt piese pe care mai demult credeam că ar fi bine să le fac. O dată cu trecerea ireversibilă a anilor repertoriul s-a restrâns. Nu mai cred că trebuie să fac orice, nu mai vreau să fac orice, că nu sunt un puitor de piese, un puitor în scenă. Nu mai fac decât texte, proiecte, care au o legătură directă, subiectivă cu viața mea interioară. Așa se face că unele piese valoroase din punct de vedere literar, teatral, nu mă mai interesează la ora asta. Poate că acum 20 de ani le-aș fi montat, aș fi făcut din ele proiecte de scenă. Lucrurile, vrând-nevrând, se canalizează spre ceea ce cred eu că mi-e propriu și e în acord cu subiectivitatea mea.
E.B.: Care este piesa dumneavoastră de suflet, sau cea cu care vă identificați ?
G.P.: Există zone, dar nu există un titlu special cu care să mă identific.
E.B.: Ați punctat de două ori că montați și piese de teatru pe scena teatrului. Vă deranjează faptul că lumea vă cunoaște mai mult ca regizor de teatru radiofonic decât ca regizor care pune în scenă reprezentații în sălile Teatrelor din Sibiu, București, Satu Mare, Baia Mare, Miercurea Ciuc, Ploieşti, Tulcea şi Giurgiu ?
G.P. : Nu mă deranjează, dacă n-aș face teatru radiofonic în zonele în care sunt, oarecum, cunoscut pentru teatru radiofonic, n-aș fi cunoscut deloc. Așa că nu pot decât să mă bucur că fac teatru radiofonic, teatru cu public răspândit în toată țara.
Vineri, 17 mai 2013, la ora 12.00, in Aula Magna ,,Mihai Eminescu” va avea loc conferinta cu tema „Revizuirea Constitutiei Romaniei. Teze fundamentale”. Aceasta este organizată de Facultatea de Drept din cadrul 
Universitatii ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, in parteneriat cu Comisia juridica a Senatului, Comisia juridica a Camerei Deputatilor si Comisia de elaborare a proiectului de lege privind revizuirea Constitutiei.
Organizatorii dezbaterii vor fi reprezentati de dr. Tudor Chiuariu, presedintele Comisiei juridice a Senatului, Bogdan Ciuca, presedintele Comisiei juridice a Camerei Deputatilor si prof.univ.dr. Tudorel Toader, decan al Facultatii de Drept si judecator la Curtea Constitutionala.
La acest eveniment sunt invitati sa participe avocati, judecatori, procurori, profesori, dar si studenti inscrisi la studii universitare de masterat sau doctorat.
Nu, n-am plecat la mare de 1 mai. Aștept să se încălzească, ca să nu dârdâi de frig pe plajă și să pot intra în apă pentru „bruscuța’s style”.
Nici ”la un grătar„ n-am să merg. După ce presa a scris cum că micii vor fi interziși din iunie, e clar că tot poporul și-a făcut provizii pentru 1 Mai 2017, că anul ăsta e în post. Deci, canci mici. Iată, încă o funcție a mass-mediei, cea de comerț, că prea bine le nimerește când scad vânzările.
N-am dormit până la 12, dovadă e ora postării. De 1 mai nu se doarme, se bea -așa apare la știri-.
E prima zi din lună în care nu poți face nimic. Banca e închisă, poșta e închisă, școala e închisă, magazinul de la colț e închis, iar la spital se lucrează câteva ore.
Numai la poliție se cheamă oameni de acasă, că jumătate din șoferi sunt beți. Și dacă înmulțești cu câte 50 de lei de om… – pe 1 mai calculatoarele nu muncesc, o să fac pe 2 socoteala-.
Însă terasele, pub-urile și cârciumile sunt deschise. E 1 maiul anului, o conspirație între gaborii și patroni. Căci, o mână stoarce bani de la alta.
În prima a lui mai, nu faci nimic din ceea ce nu ai putea să faci în alte zile, care se numesc de concediu sau de vacanță.
Pe 1 mai, nici măcar licența nu se scrie.
Pauză de gânduri 