Banchetul… din dulap. June 13, 2013

Nu știu câți dintre colegii cu care am sărbătorit seara trecută au avut parte de „surpriza din dulap”. Însă, cu siguranță cei care s-au bucurat de neașteptata apariție a capetelor luminate: Adriana, Giorgiana și subsemnata nu o să o uite prea repede. Mwahahaha, dragii mei, nu vă închipuiți ce fețe aveați când noi strigam „bwwhuhu” din dulapul de lângă toaletă. Trebuie să ne mulțumiți că v-am lăsat să mergeți mai întâi la baie și că v-am speriat doar când ieșeați, altfel… noi nu garantam nimic.

Cei mai destoinici pleacă ultimii

A fost frumos, foarte frumos, cel mai frumos banchet pe care l-am avut vreodată (căci în clasa a XII-a eram mizantropă și n-am participat).

Țin să le mulțumesc Mădălinei și Dianei, care au muncit foarte mult pentru a-l organiza. Gândurile mele cele mai bune se îndreaptă și către domnii profesori, care au dansat cu noi și ne-au înconjurat de zâmbete și fericire.

Acum partea cea mai importantă, nu am să uit nicicând masa noastră rotundă, a oamenilor cu IQ-ul de peste 1520 (nu, nu e o prostie, suntem opt fete foarte deștepte, frumoase și vesele).

Așadar, de la dreapta la stânga mea: Giorgiana îți mulțumesc pentru că ai rezistat dansurilor mele cu superspeed (păcat că n-am avut nitro că te duceam în spate până la cămin 🙂 ).

Roxana, zâmbetul tăău…. nu e ca zâmbetul meu, așa încât îți doresc să nu-l ștergi de pe chip nicând pentru că ești probably the best Erasmus from Bruxelles. Get it? 🙂

Ilincaaa, „omul de bază” al Andreei, sufletul petrecerii și al după-petrecerii 🙂 Eu nu știu de unde-ți tragi energia, că nu te-am văzut un moment obosită. Să știi că dacă o să fac vreodată un chef, tu o să fii trecută la guest star, pe sistemul cu cartele perforate „all you can eat & drink” 🙂

Andreea, l-ai cântat pe Ghiță mai bine decât Cleopatra și ne-ai amintit cântece pe care nu credeam, sau nu voiam să le mai știm.

Ștefana, am avut șansa să stau la aceeași masă cu o super șefă de an, care „dă” fenomental în poze,  și cu o minunată șefă promoție, ce-și poate dori un om mai mult de atât? 🙂

Georgiana, pentru tine aș fura o mireasă, doar de dragul poantei. 🙂 Contez pe tine la revederea de 10 ani!

Adriana, jefa dame tus besos, rapido, rapido, asta ar fi trebui să urlăm din șifonier, măcar ne pupa lumea, nu ne…  . Unde mai pui că aproape ne sufocam acolo pentru a-i face fericiți pe camarazii noștri. Dac-ar ști ei cum e să trăiești închis în întuneric și să pândești ca un spion fără ajutor de la James, James Bond… . Ehh, dar nu știu. :))

Îmi pare rău că nu au fost și ceilalți împreună cu noi. Ar fi fost perfect să o am lângă mine și pe Steliana – pentru care am cântat Ducu Bertzi – M-am îndrăgostit numai de ea- , Corina, Roxana, Mihaela, Cerasela, Banană și Vicol.

Sper ca acest post să-i determine de pe acum să-și dorească și să fie prezenți peste 10 ani.

Pe lângă toate amintirile astea, mai sunt și cei 4 gb de poze și filmulețe de pe aparatul meu.

Și e clar că cei care ne-au reclamat, ca să nu mai cântăm pentru că vor să doarmă la ora cinci dimineața, nu erau oameni, erau niște bestii. 😛

Tu zici că ai absolvit, eu zic că… June 7, 2013

Am absolvit. Nu m-au trecut emoții înalte și nici nu am avut când să fiu emoționată, cel puțin nu în cele două ore petrecute în Aula Magna „Mihai Eminescu” de la „Cuza”. Cred că mint, îmi amintesc că mi-am zis să nu mă mai uit la mama, pentru că o să-mi tremure vocea și o să încep să plâng. Am spus prăpăstii de la pupitrul sălii, aveam altceva pregătit, doar mi-am repetat discursul de zeci de ori în seara de dinainte, când nu am putut să dorm deloc. Așa se manifestă la mine emoțiile, în avans cu 24 de ore.

Scrisesem diplome cu Vicol, Adriana, Giorgiana și Roxana până la unu și ceva noaptea. Când am intrat în casă nu mai aveam chef să fac duș, mi-am zis că o să adorm cu părul ud și o să-mi stea ca o măciucă. S-a dovedit a fi un gând cât se poate de tâmpit.

Eram la baie când a sunat „.tata” și Seby mi-a spus că au intrat în Iași și că sunt „prin Păcurari”. Acum îmi dau seama că habar nu aveau că-s în Păcurari, căci în loc să ajungă la gară, au ajuns la Oficiul de Stare Civilă Iași.

Am plecat fără să mă usuc bine, în stație la Metalurgie sunt la orice oră din zi și din noapte câte 10-13 taxiuri. Bineînțeles că la cursul meu festiv a plouat ca de Sfântul Ilie. Când eram pe pod, am văzut că în ultimul taxi a urcat o cucoană, probabil de la vreo bancă, și eu am rămas ca proasta-n mijlocul străzii. L-am sunat pe Ștefan să îmi facă o comandă, dar ființele de la Eurotaxi i-au spus că nu trimit nicio mașină, pentru că o să vină una în stație.  Am văzut un taxi și am fugit spre el, era pentru o altă fată. Un altul a trecut pe lângă mine și a intrat pe o străduță, în spatele unui bloc. În final, am urcat la un nene în taxi și i-am zis să mă ducă la Starea Civilă.

Omul s-a uitat lung la mine, dovadă că eram cu o claie de păr nepieptănată, în teniși și cu o geacă de piele. Cine știe ce gânduri și-o fi făcut. Mi-a explicat de ce ploaia e ca pâinea caldă pentru taximetriști, pentru că „toate doamnele lasă mașinile acasă”. Carevasăzică, mai era și misogin, spunând indirect că femeile sunt cele mai proaste șoferițe și că pe vreme de ploaie nu conduc, ca să nu facă accident. I-am zis să mergem prin Tudor, el a luat-o apoi prin Podul de fier, unde era o coloană de vreo 20 de mașini. În timpul ăsta, mi-a vorbit despre Nichita și vărul lui, Simirad, pe care „îi cunosc de aproape”. Cât de aproape nu mi-a zis, s-a oprit când a observat că vorbesc la telefon.

Pe o linie era tata, pe cealaltă o colegă ce mă întreba de catalogul cu numele colegilor -wtf cares? nouă-. În Târgu Cucului alte zeci de mașini blocate. De trei ori, până să o fac, îmi venea să-i spun omului că-i dau 15 lei și plec pe jos, că nu mai aveam rădbare. Mi-am strâmbat și schițele de la umbelă în portiera lui, așa că am renunțat să mai merg cu ea deschisă, chit că ploua zdravăn. I-am luat pe ai mei și am trecut din nou pe lângă aceiași muncitori care se făceau că sudează țevi și pe lângă aceiași polițiști care „fluidizau traficul” – acolo doar apa era fluidă, că mașinile erau bară la bără. Stăteau două minute, avansau 5 metri, alte două minute de pauză, alți 5 metri, și tot așa.

Nu apucasem să fac nimic, rochia era necălcată, unghiile fără ojă, toți pantofii din casă erau plini de noroi, nici de cafea nu aveam, nici apă, nici hainele împăturite în dulap. Dezordine totală. Nu am vrut să fiu eu implicată în organizarea cursului fesiv, un coleg care semnase și el contractul cu firma de la care am luat robele și tocile spunea că el doar a semnat, așa… ca să fie la număr. Și eu tot de aia semnasem, dar never mind. Faptul că nu au fost erori monumentale, gafe groaznice de organizare (am rătăcit o diplomă de a unei colege, știu sigur că am scris-o, căci ne-a luat mult să le găsim tuturor ceva special) mi-a arătat că ne-am descurcat, căci foarte puțini au fost cei care mi-au zis că a fost bine.

Doamne ferește, nu aveam pretenția de la toate coloratele să-mi spună „mulțumim, băi, fraiero, că te-ai ocupat de asta și că a fost fain”, din contra s-au trezit mulți care au avut atât de multe idei geniale, sfaturi și observații de parcă era musai să fie ca ei, altfel capul îmi stătea unde-mi stau piciorele. Tare bine ar fi ca să și facem ceea ce spunem, căci, zău că mă pricep așa de bine la dat ordine fără sens, încât aș putea primi o diplomă de inventivitate.

N-am gustat o prăjitură, n-am ciocnit niciun pahar de șampanie și știu că mulți n-au făcut-o. Nu m-au deranjat toate astea, căci așa am conștientizat, din nou, că aici nu e locul meu. Că oamenii ăștia de care sunt înconjurată sunt atât de efemeri și de antipozi, încât nu mă pot supăra pe ei, ci doar ignora. Ei sunt ca șuieratul trenului care trece prin gară, și o dată ce te-ai depărtat de peron zgomotul nu-ți mai pare atât de insuportabil, ba îți place să-l auzi, ca să-l studiezi.

Sunt absolventă, ca alte sute de absolvenți. Cu ce ne ajută asta? Să ne găsim un loc mai bun, drumul pe care scrie numele nostru. Și dacă nu l-am găsit încă, să ne luăm după semne, fie la gară, fie la Starea Civilă.